29 May 2017

Suflete, rămâi copil!

Îi aud pe toți în jurul meu zicând 'parcă ieri eram copii'. Ei bine, mie mi se pare că a trecut o veșnicie de atunci. S-au întâmplat multe lucruri atât în exterior cât și în interiorul meu iar copilăria mea parcă e un basm de Petre Ispirescu.
A fost odată demult, a fost scurtă dar fericită. A fost așa cum mi-o doresc și pentru posibilii mei copii. Am avut prieteni mulți, multe jucării dar și mai multe jocuri inventate de noi. Am avut imaginație bogată, părinți cicălitori dar iubitori, timp fără măsură și libertatea de a crește frumos.
Am avut profesori stricți dar și profesori model, am avut pedepse uneori nedrepte dar și recompense deseori nemeritate. Am știut mereu că eram un copil norocos prin simplul fapt că aveam bunici și o 'țară'. Aveam veri pline de vacanțe prin toată România, nu știam ce înseamnă plictiseala și chiar dacă eram activă toată ziua, nu mă văitam de oboseală.
Aveam pasiuni și munceam, nu neapărat pentru mine ci pentru că voiam să îmi fac părinții mândri. Studiam ore în șir la chitară iar atunci când câștigam un premiu, eram mai fericită de mândria părinților mei și mai puțin de importanța premiului.
Adoram să cânt în cor pentru că eram înconjurată de prieteni, de voie bună și distracție. Nu conta câte ore trebuia să stăm la repetiții atâta timp cât noi cântam și ne bucuram împreună de acest lucru. Ăsta chiar e un lucru care îmi lipsește mult!!

Rândurile acestea nu sunt un strigăt de disperare sau tristețe ci doar o atenționare pentru mine, în primul rând, dar și pentru alții, la adresa modului în care trăim acum majoritatea dintre noi și la ușurința cu care pierdem legătura cu ce a mai rămas din copilul lăuntric.
Abandonăm din ce în ce mai multe vise, găsim scuze pentru nefericirea noastră și încetăm să mai fim copii pentru că 'e vremea să fim maturi'. Facturile nu sunt cărți de joc iar chiuliul de la muncă nu e atât de iertător precum cel din liceu. Așa că ne mulțumim cu un job banal dar stabil, mințindu-ne că suntem fericiți pentru că avem ce pune pe masă. Cât de entuziasmantă trebuie să fie viața de adult!
Cum putem noi să creștem copii fericiți dacă noi suntem nefericirea în persoană? De ce să nu reînvățăm să ne bucurăm de micile lucruri care ni se întâmplă și de ce să nu începem noi 'jocuri' care ne relaxează și ne pot rupe de stresul zilnic? De ce să nu ne descoperim noi pasiuni sau chiar să punem în aplicare ce spuneam odată că o să facem 'când vom fi mari'?
Nu-i nevoie de a-ți da demisia sau a te duce pe o insulă pustie pentru a fi fericit. E nerealist și cred că aceste condiții pe care ni le tot punem, de genul 'când voi avea..' sau 'dacă o să..' ne adâncesc și mai mult în nefericire. Nu ne costă nimic să citim mai mult, să cântăm mai mult, să râdem mai mult.

 De dragul copilăriei ar trebui să muncim mai mult pentru sufletele noastre, pentru liniște, având speranța că încă ne putem bucura de viață precum un copil!

No comments:

Post a comment